ApendicitaApendicita este un sindrom abdominal acut sau cronic determinat de inflamația septică sau aseptică a apendicelui ileocecal. Procesul inflamator apendicular acut debutează cu congestie și edem, și poate evolua până la gangrenă, cu perforație și peritonită localizată sau generalizată, sau poate evolua spre cronicizare, după remiterea sub tratament conservator a puseului acut, cu apariția de leziuni degenerative în grosimea peretelui apendicular. Apendicita cronică poate să apară fie prin cronicizarea unei apendicite acute, fie ca atare de la început.

Simptome

Principalul simptom al apendicitei este durerea abdominală. Această durere poate semăna cu o indigestie sau cu o mișcare a intestinelor ori o trecere de gaze.

Semnele și simptomele clasice de apendicită includ:

• durere abdominală; inițial aceasta este vagă, difuză sau surdă, intermitentă sau colicativă (fiind o durere viscerală), localizată periombilical (în jurul buricului) sau în hipogastru (sub buric), urmând ca într-un interval de 4-12 ore să devină mai intensă, continuă și să localizeze în fosa iliacă dreaptă (prin iritarea peritoneului din jurul apendicelui apare durerea somatică).
• anorexia (inapetența) este prezentă la majoritatea pacienților și precede apariția durerii.
• grețuri însoțite de vărsături repetate; de asemenea poate fi prezentă pierderea apetitului alimentar.
• constipație, durere de spate, o febră ușoară sau o meteorizare a abdomenului; la vârstnici, la copii și în anumite localizări atipice (retrocecală, pelvină) poate apărea diaree.
• stare de oboseală și senzație de pierdere a energiei.
  

  Apendicita acută

  Teorii etiopatogenice

  • Teoria infecțioasă
  Sugerează propagarea unei inflamații de la distanță sau din vecinătatea regiunii ceco-apendiculare, pe cale metastatică sau din aproape în aproape, la nivelul peretelui apendicular.
  • Teoria mecanică
  Explică procesul infecțios apendicular ca pe o consecință a stazei și infecției favorizate de cudarea sau torsionarea apendicelui prin poziții vicioase ale apendicelui, bride congenitale sau aderențe de origine inflamatorie. Procesul inflamator este inițiat, în aceste cazuri, la nivelul mucoasei.
  • Teoria cavității închise
  Este o teorie fundamentată pe obstrucția totală sau parțială a lumenului apendicular prin corpi străini intra-apendiculari (sâmburi de fructe, coproliți, etc.), cu formarea unei cavități închise, în care staza conținutului apendicular favorizează dezvoltarea florei microbiene, ce capătă o virulență deosebit de mare. În evoluție, infecția se propagă de la nivelul mucoasei în submucoasă, cuprinde foliculii limfatici și, printr-un proces de limfangită transparietală, prinde stratul muscular și seroasa peritoneală.
  • Teoria cortico-viscerală
  Interpretează inflamația acută apendiculară ca pe o leziune neurodistrofică, explicând formele anatomo-clinice de apendicită acută ca rezultat al diferențierii indivizilor în raport cu tipul de sistem nervos și starea sa funcțională la un moment dat. Nu exclude totuși importanța factorului local (anatomic și infecțios) în declanșarea apendicitei acute.
  • Teoria traumatică
  Explică formele rare de apendicită acută ce survin după traumatisme abdominale închise. Citează cazuri de strivire și explozie a apendicelui ca urmare a traumatismelor abdominale, care se manifestă clinic cu simptomatologia unei apendicite acute.
  
  Morfopatologie
  Leziunile morfologice macroscopice ale apendicelui în apendicita acută depind de stadiul evolutiv al procesului infecțios local și se clasifică în:
  • Apendicita acută catarală: se caracterizează prin mărire ușoară de volum, edem și congestie a apendicelui, cu ușoară infiltrare a mezoului apendicular.
  • Apendicita flegmonoasă (cu sau fără perforație): se caracterizează prin hipertrofie și edem ale apendicelui, cu îngroșarea seroasei și depuneri de fibrină pe suprafață. Lumenul apendicular are conținut purulent, care, în cazul producerii perforației, se scurge prin aceasta în cavitatea peritoneală.
  • Apendicita gangrenoasă: se caracterizează prin culoare cianotică sau brună a apendicelui, care poate fi uneori detașat de cec. Gangrena are drept cauză fie procesul distructiv infecțios, fie tromboza arterei apendiculare.
    
    

    Forme clinice

    Forme clinice dupa evoluție

    Foarte rar, spontan sau prin tratament medical, procesul inflamator apendicular poate trece printr-o fază cronică. De multe ori acestea duc spre complicații.

    Forme clinice după sediu

    Acestea sunt de trei feluri, și anume : apendicita acută retrocecală în care durerea are sediul central în lombal sau lomboabdominal, apendicită acută pelvină care este mai frecventa la femei cu iradiere spre organele genitale sau coapsa și respectiv apendicita acută subhepatica care imita tabloul clinic al colecistitei acute.

    Apendicita la copii

    Diagnosticul acestui tip de apendicită se face cu colica hepatică, afecțiuni genitale la femei și altele.
    

    Tratament
    

    În cele mai multe cazuri apendicita se trateaza cu operație, ce trebuie facută în cel mai scurt timp după sesizarea simptomelor, în caz contrar este foarte posibilă apariția complicațiilor (peritonita). La marea majoritate a persoanelor operația de apendicita este foarte ușor de suportat de către corpul omenesc iar externarea (cu excepția cazurilor în care au aparut complicațile), se face în prima săptămână.

    Un studiu publicat în aprilie 2014  susține că apendicita acută fără complicații poate fi tratată cu succes la copii doar cu ajutorul antibioticelor.
    

Postmodernismul

Postmodernismul este termenul de referință aplicat unei vaste game de evoluții în domeniile de teorie critică, filosofie, arhitectură, artă, literatură și cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depășesc sau sunt o reacție a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entități ideale (numite metanarațiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumism și deconstrucție.Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o „neîncredere în metanarațiuni” (Lyotard, 1984); în viziunea acestuia, postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice și în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide și pe cele multiple.

Un termen înrudit este postmodernitatea, care se referă la toate fenomenele care au succedat modernității. Postmodernitatea include un accent pe condiția sociologică, tehnologică sau celelalte condiții care disting Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea. Postmodernismul, pe de altă parte reprezintă un set de răspunsuri de ordin intelectual, cultural, artistic, academic sau filosofic la condiția postmodernității.

Un alt termen conex este adjectivul postmodern (deseori folosit incorect sub forma „postmodernist”), utilizat pentru a descrie condiția sau răspunsul la postmodernitate. De exemplu, se poate face referință la arhitectură postmodernă, literatură postmodernă, cultură postmodernă, filosofie postmodernă.

Deoarece postmodernismul a fost subiectul unor dezbateri partizane, sunt tot atâtea definiții ale curentului câți teoreticieni există. Dificultatea de a-i putea stabili obiectul este întărită de un ethos al anti etichetei. Chiar dacă cineva i-ar formula o definiție, un filosof postmodern ar dori să o deconstruiască și pe aceea. Cronologia postmodernismului începe în anul 1920 odată cu emergența mișcării dadaismului, care propunea colajul și accentua rama obiectelor sau a discursurilor drept fiind cea mai importantă, mai importantă decât opera însăși, idee preluată ulterior și dezvoltată de filosoful Jacques Derrida. Un alt curent ce a avut un impact fantastic asupra postmodernismului a fost existențialismul, care plasa centralitatea narațiunilor individuale drept sursă a moralei și a înțelegerii. Cu toate acestea abia la sfârșitul Celui de-al doilea Război Mondial, atitudinile postmoderne au început să apară.

Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoașterii se bazează pe tot ce este exterior individului. Postmodernismul, chiar dacă este diversificat și polimorfic, începe invariabil din chestiunea cunoașterii, care este deopotrivă larg diseminată în forma sa, dar nu este limitată în interpretare. Postmodernismul care și-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică anti-iluministă, a argumentat ca raționalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susțineau raționaliștii și că însăși cunoașterea era legată de loc, timp, poziție socială sau alți factori cu ajutorul cărora un individ își construiește punctele de vedere necesare cunoașterii.

Pentru a te salva din acest construct al cunoașterii a devenit necesară critica ei, și astfel să-i deconstruiești cunoașterea afirmată.Jacques Derrida argumenta că singura apărare în fața inevitabilei deconstrucții a cunoașterii, sistemelor de putere, ce se numește hegemonie ar trebui să se bazeze pe postulatul unei emisii originale, logosul. Privilegierea acestei fraze originale se numește "logocentrism". În loc să-ți bazezi cunoașterea pe cazuri sau texte particulare, baza cunoașterii a fost privită ca fiind generată de jocul liber al discursului, o idee cu rădăcini în teoria jocurilor de limbaj ale lui Wittgenstein. Această subliniere a permisivității jocului liber în contextul mai larg al conversației și discursului duce postmodernismul spre adoptarea ironiei, paradoxului, a manipulării textuale, referințelor sau tropilor.

Înarmați cu acest proces al chestionării bazelor sociale ale acestei aserțiuni, filosofii postmoderni au început să atace unitatea modernismului și a acelei unități cu rădăcini în Iluminism. Deoarece Modernismul a făcut din Iluminism o sursă centrală a superiorității sale asupra Victorianismului sau Romantismului, acest atac a fost dirijat în mod indirect asupra Modernismului însuși.

Postmodernismul este reticent în fața pretențiilor unora că sunt deținătorii secretelor adevărului, eticii, sau frumosului care au rădăcini în orice altceva decât percepția individuală sau construcția de grup. Idealurile utopice ale adevărurilor universal aplicabile sau estetice lasă loc unor petit recits locale, descentrate sau provisionale, care în loc să se refere la adevăruri universale sau la alte idei sau artifacte culturale, ele însele fiind subiecte ale interpretării sau reinterpretării. Adevărul poate fi înțeles dacă toate conexiunile sunt perpetuu amânate niciodată neputând să atingă un punct al cunoașterii care ar putea fi numite adevăr. Această subliniere asupra construcției și a consensului este adesea folosită pentru a ataca știința, vezi spre exemplu celebra afacere Sokal.

Postmodernismul este folosit și în sens foarte larg desemnând cam toate curentele de gândire de la sfârșitul secolului XX, dar și realitățile sociale și filosofice ale perioadei. Criticii marxiști consideră în mod polemic faptul că postmodernismul este un simptom al “capitalismului târziu” și al declinului instituțiilor și apoi a statului națiune. Alți gânditori afirmă că postmodernitatea e reacția naturală la transmisii mediatice și societate. Abilitatea cunoașterii de a fi copiată la nesfârșit oprește încercările de a constrînge interpretarea sau de a-i institui originalitatea prin mijloace simple, cum ar fi producția unei opere. Din această perspectivă școlile de gândire etichetate drept “postmoderne” nu se împacă deloc cu timpul lor din moment ce polemici sau certuri apar trimițând spre schimbarea bazelor cunoașterii științifice către un consens al oamenilor de știință cum a fost demonstrat de Thomas Kuhn. Post-modernismul e privit tocmai ca o conștientizare a naturii perioadei de discontinuitate dintre perioada modernă și cea post-modernă.

Glandele endocrine
Ale sistemului digestiv

INIMA secreta un hormon ce actioneaza asupra rinichilor, facilitand eliminarea Na prin urina.
INTESTINUL SUBTIRE secreta colecistochinina si secretina cu rol in digestia intestinala.
FICATUL secreta un hormon care stimuleaza diviziunea si cresterea celulelor cartilaginoase.
STOMACUL secreta gastrina, cu rol in digestia gastrica.
RINICHII secreta eritropoietina cu rol in producerea hematiilor de catre maduva rosie a oaselor.
PIELEA secreta un hormone care stimuleaza absorbtia Ca la nivelul intestinului subtire.
HIPOTALAMUSUL secreta neurohormoni ce coordoneaza secretia hipofizei si prin intermediul ei a tuturor glandelor endocrine. 

Glandele endocrine au origine embriologica diferita: ectodermica (hipofiza, epifiza, medulo-suprarenala), endodermica(tiroida, paratiroidele, pancreasul endocrin), mezodermica (corticosuprarenalele, gonoadele). 

Digestia si sistemul digestiv

DIGESTIA IN STOMAC
In stomac au loc procesele :
-depozitarea alimentelor
-amestecarea
-digestia chimica a proteinelor si lipidelor cu ajutorul enzimelor proteolitice.
-coagularea laptelui

Glandele endocrine si rolul lor

Sistemul endocrin cuprinde un ansamblu de organe, raspandite in diferite zone ale corpului, care se afla intr-o stransa coreletie functionala.

Sistemul endocrin

Structura
Afectiuni
Pentru detalii, vezi: Boli endocrine.
- Diabetul zaharat
- Insulinomul
- Gusa difuza toxica
- Acromegalia
- Nanismul
- Diabetul insipid
- Obezitatea

Federația rusăRusia , oficial Federația Rusă , este o țară care se întinde pe un teritoriu vast în Europa și Asia. Cu o suprafață de 17.101 081 km², Rusia este cea mai întinsă țară din lume, aproape de două ori mai mare decât teritoriul celei de-a doua țări ca întindere, Canada. În ciuda întinderii sale, Rusia este doar a opta țară din punct de vedere al numărului de locuitori. Rusia are frontiere terestre cu următorii vecini (în sensul trigonometric, de la nord-vest la sud-est): Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus, Ucraina,Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, China, Mongolia și Coreea de Nord. De asemenea, se află foarte aproape de Statele Unite ale Americii, Canada, Armenia, Iran, Turcia șiJaponia. SUA se află la o depărtare de numai 3 km în Insulele Diomede, (una sub controlul Rusiei, cealaltă sub controlul SUA), iar Japonia (Hokkaido) se află la o depărtare de 20 km de Insulele Kurile.

În timpul Uniunii Sovietice, Rusia era republica dominantă a uniunii. În zilele noastre, Rusia este o țară independentă și un membru cu o mare influență în Comunitatea Statelor Independente. Până în 1991, țara s-a numit, în mod oficial, Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă, iar după prăbușirea URSS este considerată succesoarea de drept în problemele internaționale ale desființatei URSS.

Cea mai mare parte a teritoriului, populației și producției industriale ale Uniunii Sovietice- una dintre cele două superputeri ale lumii, a rămas în Rusia. După prăbușirea URSS, rolul Rusiei pe scena lumii a fost diminuat mult în comparație cu cel al URSS. În octombrie 2005, statisticile oficiale arătau că populația a scăzut cu mai mult de o jumătate de milion de cetățeni, ajungând la un număr de 145 de milioane de oameni.

Geografia și clima..

Rusia are un litoral foarte extins, de peste 37.000 km de-a lungul Oceanului Arctic și al celuiPacific, ca și de-a lungul unor mări închise sau semiînchise, precum Marea Baltică, Marea Neagră sau Marea Caspică. Cele mai importante insule rusești sunt Novaia Zemlia și Teritoriul Franz Jozef, Insulele Novosibirsk, Insula Wrangel, Insulele Kurile și Sahalin. (Vezi și Lista insulelor rusești ).Cea mai mare parte a țării este formată din câmpii vaste, atât în partea europeană cât și în ceaasiatică, aceasta din urmă fiind cunoscută cu numele generic de Siberia. Aceste câmpii sunt, în mod predominant, stepe în sud, iar în nord sunt câmpii acoperite cu păduri și cu tundră pe coasta nordică. Permafrostul (zone din Siberia și Orientul Îndepărtat) ocupă mai mult de jumătate din teritoriul Rusiei. Lanțurile muntoase sunt întâlnite de-a lungul frontierelor de sud, așa cum sunt: Munții Caucaz (cu Muntele Elbrus, 5.633m, cel mai înalt vârf din Rusia și Europa); Munții Altai;Munții Verhoiansk și vulcanii din Peninsula Kamceatka. În zona centrală se află Munții Ural, un lanț muntos care se întinde de la nord la sud și care împarte în mod convențional Eurasia în două continente, cel european și asiatic.Federația Rusă se întinde de-a lungul a celei mai mari părți nordice a supercontinentuluieuroasiatic. Deși în acest teritoriu se află o bună parte a zonelor arctice și subarctice, aici este mai puțină populație, activitate economică și varietate fizică decât în alte țări. Marile întinderi din partea de sud a acestor regiuni cuprind o mare varietate de priveliști și tipuri climatice. Cea mai mare parte a pământurilor rusești din această zonă are climat continental și arctic. Rusia este cea mai rece țară din lume. Temperatura medie anuală este de −5,5 °C (22°F). Pentru comparație, temperatura medie anuală din Islanda este de 1,2 °C (34 °F), iar cea corespunzătoare din Suediaeste de 4 °C (39 °F), deși mai trebuie spus că marea varietate a climatelor din Rusia face aceste comparații mai puțin edificatoare.

În Rusia se află câteva dintre cele mai mari râuri, ca lungime și/sau ca debit din lume. Pentru mai multe amănunte vezi și Râurile Rusiei.Printre cele mai importante lacuri din Rusia se numără Lacul Baikal (lacul cel mai adânc, cu cel mai mare volum de apă dulce din lume), Lacul Ladoga și Lacul Onega. 

 

Economie

După dizolvarea URSS-ului, primele semne ale refacerii economice au apărut în Rusia, în 1997, arătând influențele economiei de piață. Totuși, în acel an, criza financiară asiatică a culminat în august, în Rusia, cu deprecierea rublei. Au urmat creșterea datoriei publice și scăderea nivelului de trai pentru cea mai mare parte a populației. În anul următor, 1998, recesiunea a continuat.La mai mult de un deceniu de la prăbușirea Uniunii Sovietice din 1991, Rusia încearcă, în continuare, să edifice o economie de piață funcțională și să atingă o creștere economică mai ridicată.

În 1999, economia a început să se refacă. Această refacere a fost favorizată de o rublă slabă, care a scumpit importurile și a stimulat exporturile. În 1999-2005, creșterea produsului intern brut a fost de aproximativ 6,7%, în special datorită creșterii prețului petrolului, continuării politicii rublei slabe, dar și creșterii producției industriale. În momentul de față, Rusia are un excedent comercial uriaș, datorat barierelor protecționiste la importuri și corupției locale care împiedică intreprinderile mici și mijlocii străine să importe produse rusești fără intermedierea firmelor locale.

Demografie

În ciuda numărului ridicat de cetățeni, Rusia are o densitate a populației foarte scăzută, în primul rând datorită uriașelor sale dimensiuni. Densitatea populației este mai ridicată în zona europeană a țării, în zona Munților Ural. Partea de sud-est a Siberiei, pe țărmul Pacificului, (așa-numitul Orient Îndepărtat Rus), este slab populată, numărul locuitorilor crescând ușor către sud. Natalitatea scăzută, cuplată cu alcoolismul și deficiențele sistemului sanitar, au dus la situața că în Rusia populația scade cu 500.000 de locuitori în fiecare an.Federația Rusă este căminul a peste 160 degrupuri etnice diferite și popoare indigene.

Structura etnică (2010)

 Ruși (77.7%)

 Tătari (3.7%)

Ucraineni (1.35%)

 Bașkiri (1.1%)

 Ciuvași (1.0%)

 Ceceni (1.0%)

 Armeni (0.8%)

 Alții (9.45%)

 Nedeclarată (3.9%)

Curentul electric 

Curentul electric reprezintă deplasarea dirijată a sarcinilor electrice. Există două mărimi fizice care caracterizează un curent electric:

• intensitatea curentului electric, numită adesea simplu tot curent electric, care caracterizează global curentul, referindu-se la cantitatea de sarcină electrică ce străbate secțiunea considerată în unitatea de timp. Se măsoară în amperi.
• densitatea de curent este o mărime vectorială asociată fiecărui punct, intensitatea curentului regăsindu-se ca integrală pe întreaga secțiune a conductorului din densitatea de curent. Se măsoară în amperi pe metru pătrat.
  
  
  
  Sarcinile electrice în mișcare pot fi purtate între două puncte date, de electroni, ioni sau o combinație de ioni și electroni. Producerea curentului electric este determinată de existența unei tensiuni electrice între cele două puncte (între care se deplasează sarcinile) ale unui circuit electric. Tensiunea în cauză poate fi dată de o sursă de tensiune electrică existentă în circuitul electric considerat.
  
  
  
  Intensitatea curentului electric, desemnată uneori în limbajul curent prin anglicismul "amperaj", sau numită eliptic curent electric, este o mărime fizică scalară ce caracterizează global curentul electric. Se definește ca măsurând sarcina electrică ce traversează secțiunea unui conductor în unitatea de timp, sau debitul sarcinii electrice printr-o suprafață dată, de obicei aceasta fiind secțiunea transversală a unui fir conductor:

   q-sarcina electrica

  dt-interval de timp

  unde i este intensitatea curentului, q sarcina electrică și t timpul.
  Intensitatea curentului electric este o mărime fizică fundamentală a Sistemului Internațional.
  În Sistemul Internațional, intensitatea curentului electric se măsoară în amperi, o unitate de bază a Sistemului Internațional, al cărei simbol este A

                       

Sistemul Muscular(biologie)

Principalele grupe de muschi   Muschii capului:Muschii mimicii (cutanati), frontali si occipitali;Muschii din jurul orificiilor nazale si bucale, constrictori si dilatatori;Muschii masticatori.    Muschii gatului si cefei:Pielos al gatului;Sterno-cleido-mastoidieni;Hioidieni.    Muschii Trunchiului:Pe fata posterioara a trunchiului sunt muschii trapezi, marii dorsali si muschii santurilor vertebrale (in plan profund);Pe fata antero-laterala sunt muschii toracici (pectorali, dintati, intercostali) si abdominali (drepti si oblici);Prin contractie, muschii abdominali participa la defecatie, mictiune si expiratie;Intre torace si abdomen se gaseste muschiul diafragma care este boltit spre torace.    Musculatura membrelor superioare:Muschii de pe centura scapulara;Muschii membrului propriu-zis: brat (biceps, triceps), antebrat (flexor si extensori ai mainii, pronatori si supinatori), muschii mainii.    Musculatura membrelor anterioare:Muschi de pe oasele centurii pelviene (fesierii);Musculatura membrului propriu-zis: musculatura coapsei (cvadricepsul, croitorul, aductorul, bicepsul femural), musculatura gambei (muschii gambei extensori ai piciorului, ponatori supinatori iar posterior se gaseste tricepsul sural.




Totalitatea muschilor si formatiunilor contractile din diverse organe ale corpului uman constituie sistemul muscular. Muschii asigura locomotia, munca fizica, activitatile motoare ale organelor interne, adaptarea si mentinerea pozitiei corpului. 
   Muschii contin: apa (75%), substante minerale, substante organice specifice (miozina, actomiozina) si substante energetice (adenozintrifosfatul, fosfocreatina, glicogenul, acidul lactic). 
Alaturi de schelet, musculatura contribuie hotarator la determinarea si influentarea formei corpului, diferentierea ei fiind in stransa legatura cu dezvoltarea scheletului. Miscarile pe care muschii le efectueaza in jurul axelor care trec prin articulatii sunt: - flexia (apropierea a doua segmente legate printr-o articulatie, micsorandu-se unghiul dintre ele) - extensia (miscarea contrara flexiei, unghiul dintre segmente putand ajunge la 180 grade sau chiar mai mult)- abductia (indeparteaza un segment sau membrul in intregime de corp) - adductia (apropie aceleasi elemente de trunchi) - rotatia interna (un segment sau intreg membrul se roteste inspre corp, in jurul axului sau vertical) - rotatia externa (miscarea inversa prin care membrul se invarte in afara in jurul aceluiasi ax).

Poemul este o sinteza de teme și motive romantice(o sinteză de categorii lirice dupa cum a afirmat Tudor Vianu)(limba romină)

• Romatismul se constitue ca mișcare artistică,ca o creație împotriva clasicismului.
  Luceafărul este așa cum  afirma Tudor Vianu,în citatul de mai sus despre acest poem,din volumul    Eminescu  o sinteză a categoriilor lirice.Afirmația lui Vianu pune în evidența complexitatea acestei creații emininsciene,fapt demonstrat chiar și numai de geneza poemului și de izvoarele folosite de marele poet.Viziunea despre lume în acest poem este tipic romantică redată prin intermediul temei,al structurii și al motivelor literare,precum și prin prezența unor trăsături specifice romantismului,cum ar fi comparațiile ample cum ar fi antiteza sau amestecul de specii literare.
  Ca prima dovadă a viziunii romantice este tema principală a  poiemului aceasta fiind destinul omului de geniu,de  asemenea temele romantice-tema iubirii imposibile,tema naturii,tema timpului și a spațiului,ilustrate și prin motive specifice-motivul oglinzii și al  visului,motivul ferestrei și al nopții,motivul mării,al zborului și motivul iubirii.
  Ca  structură poemul se bazează,pe antiteza romantică,ceia ce duce la apatiția a mai multor opoziții ca-terestru cosmic,unam fantastic,o compoziție clasica cu doua tablouri construite de idealul cuplu.