Poemul este o sinteza de teme și motive romantice(o sinteză de categorii lirice dupa cum a afirmat Tudor Vianu)(limba romină)

• Romatismul se constitue ca mișcare artistică,ca o creație împotriva clasicismului.
  Luceafărul este așa cum  afirma Tudor Vianu,în citatul de mai sus despre acest poem,din volumul    Eminescu  o sinteză a categoriilor lirice.Afirmația lui Vianu pune în evidența complexitatea acestei creații emininsciene,fapt demonstrat chiar și numai de geneza poemului și de izvoarele folosite de marele poet.Viziunea despre lume în acest poem este tipic romantică redată prin intermediul temei,al structurii și al motivelor literare,precum și prin prezența unor trăsături specifice romantismului,cum ar fi comparațiile ample cum ar fi antiteza sau amestecul de specii literare.
  Ca prima dovadă a viziunii romantice este tema principală a  poiemului aceasta fiind destinul omului de geniu,de  asemenea temele romantice-tema iubirii imposibile,tema naturii,tema timpului și a spațiului,ilustrate și prin motive specifice-motivul oglinzii și al  visului,motivul ferestrei și al nopții,motivul mării,al zborului și motivul iubirii.
  Ca  structură poemul se bazează,pe antiteza romantică,ceia ce duce la apatiția a mai multor opoziții ca-terestru cosmic,unam fantastic,o compoziție clasica cu doua tablouri construite de idealul cuplu.

Glandele endocrine

                    GLANDELE   ENDOCRINE

Sistemul endocrin reprezintă totalitatea glandelor endocrine ale corpului animalelor. Glandele endocrine secretă hormoni în interiorul corpului, pentru a coordona activitatea organismului.

Funcții de natură endocrina

• Participă la menținerea homeostaziei și a echilibrului intern;
• Participă la regularea umorală a organismului;
• Participă la procesele metabolice ale organismului;
• Stimulează creșterea și dezvoltarea organismului;
• Participă la procesul de reproducere (prin stimularea secreției hormonilor sexuali);
  • Diferențierea caracterelor masculine sau feminine la oameni în perioada adolescenței.
    
    
    
    
    
    SISTEMUL ENDOCRN:
    Cumprinde totalitatea glandelor endocrine ai caror produsi de secretie _hormonii_se varsa direct in singe sau in limfa de unde sunt transportati la celule,sau organele tinta unde se fixeaza de receptorii specifici.

                              Motoare Termice

Un motor termic este o mașină termică motoare, care transformă căldura în lucru mecanic.

Un motor termic lucrează pe baza unui ciclu termodinamic realizat cu ajutorul unui fluid.

Întrucât, conform principiului al doilea al termodinamicii, entropia unui sistem nu poate decât să crească, doar o parte a căldurii preluate de la sursa de căldură (numită și sursa caldă) este transformată în lucru mecanic. Restul de căldură este transferat unui sistem cutemperatură mai mică, numit sursă rece.

Tipuri de motoare termice

• motor cu ardere externă, la care sursa de căldură este externă fluidului ce suferă ciclul termodinamic:
  • motor cu abur
  • turbină cu abur
  • motor Stirling
• motor cu ardere internă, la care sursa de căldură este un proces de combustie suferit chiar de fluidul supus ciclului termodinamic:
  • motor cu ardere internă cu piston
  • motor Wankel
  • turbină cu gaze
  • motor rachetă
  • statoreactor
  • pulsoreace
    
    
    
    
    
    
    

                              Polurea  mediului

Poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale care interferează cu sănătatea umană, calitatea vieții sau funcția naturală a ecosistemelor (organismele vii și mediul în care trăiesc). Chiar dacă uneori poluarea mediului înconjurător este un rezultat al cauzelor naturale cum ar fi erupțiile vulcanice, cea mai mare parte a substanțelor poluante provine din activitățile umane.

Sunt două categorii de poluanți:

• Poluanții biodegradabili sunt substanțe, cum ar fi apa menajeră, care se descompun rapid în proces natural. Acești poluanți devin o problemă când se acumulează mai rapid decât pot să se descompună.

• Poluanții nondegradabili sunt materiale care nu se descompun sau se descompun foarte lent în mediul natural. Odată ce apare contaminarea, este dificil sau chiar imposibil să se îndepărteze acești poluanți din mediu. Compușii nondegradabili cum ar fi diclor-difenil-tricloretan , dioxine, bifenili policlorurați și materiale radioactive pot să ajungă la nivele periculoase de acumulare și pot să urce în lanțul trofic prin intermediul animalelor. De exemplu, moleculele compușilor toxici pot să se depună pe suprafața plantelor acvatice fără să distrugă acele plante. Un pește mic care se hrănește cu aceste plante acumulează o cantitate mare din aceste toxine. Un pește mai mare sau alte animale carnivore care se hrănesc cu pești mici pot să acumuleze o cantitate mai mare de toxine. Acest proces se numește „bioacumulare”.
  
  

Poluarea aerului[modificare | modificare sursă]

• Acțiunea umană asupra atmosferei Pământului poate lua multe forme și a existat de când oamenii au început să utilizeze focul pentru agricultură, încălzire și gătitul alimentelor. În timpul Revoluției Industriale (sec.XVIII si XIX), poluarea aerului a devenit o problemă majoră.
  

  Poluarea aerului
  Poluarea urbană a aerului este cunoscută sub denumirea de „smog”. Smogul este în general un amestec demonoxid de carbon și compuși organici din combustia incompletă a combustibililor fosili cum ar fi cărbunii și de dioxid de sulf de la impuritățile din combustibili. În timp ce smogul reacționeaza cu oxigenul, acizii organici și sulfurici se condensează sub formă de picături, întețind ceața. Până în secolul XX smogul devenise deja un pericol major pentru sănătate.
  Un alt tip de smog, cel fotochimic, a început să reducă calitatea aerului deasupra orașelor mari cum ar fi Los Angeles în anii '30. Acest smog este cauzat de combustia în motoarele autovehiculelor și ale avioanelor a combustibilului care produce oxizi de azot și eliberează hidrocarburi din combustibilii "nearși". Razele solare fac ca oxizii de azot și hidrocarburile să se combine și să transforme oxigenul în ozon, un agent chimic care atacă cauciucul, rănește plantele și irită plămânii. Hidrocarburile sunt oxidate în substanțe care se condensează și formează o ceață vizibilă și pătrunzătoare.
  Majoritatea poluanților sunt eventual "spălați" de către ploaie, zăpadă sau ceață dar după ce au parcurs distanțe mari, uneori chiar continente. În timp ce poluanții se adună în atmosferă, oxizii de sulf și de azot sunt transformați în acizi care se combină cu ploaia. Aceasta ploaie acidă cade peste lacuri și păduri unde poate duce la moartea peștilor sau plantelor și poate să afecteze întregi ecosisteme. În cele din urmă, lacurile și pădurile contaminate pot ajunge să fie lipsite de viață. Regiunile care sunt în drumul vântului care bate dinspre zone industrializate, cum ar fi Europa și estul Statelor Unite și Canadei, sunt cele mai afectate de ploi acide. Ploile acide pot să afecteze și sănătatea umană și obiecte create de oameni; ele dizolvă încet statui istorice din piatră și fațade din Roma, Atena si Londra.
  Una din cele mai mari probleme cauzate de poluarea aerului este încălzirea globală, o creștere a temperaturii Pământului cauzată de acumularea unor gaze atmosferice cum ar fi dioxidul de carbon. Odată cu folosirea intensivă a combustibililor fosili în secolul XX, concentrația de dioxid de carbon din atmosferă a crescut dramatic. Dioxidul de carbon si alte gaze, cunoscute sub denumirea de gaze de seră, reduc căldura disipată de Pământ dar nu blochează radiațiile Soarelui. Din cauza efectului de seră se asteaptă ca temperatura globală să crească cu 1,4° C până la 5,8° C până în anul 2100. Chiar dacă această tendință pare a fi o schimbare minoră, creșterea ar face ca Pământul să fie mai cald decât a fost în ultimii 125.000 ani, schimbând probabil tiparul climatic, afectând producția agricolă, modificând distribuția animalelor și plantelor și crescând nivelul mării.
  Poluarea aerului poate să afecteze regiunea superioară a atmosferei numită stratosferă. Producția excesivă a compușilor care conțin clor cum ar fi clorofluorocarbonații (CFC) (compuși folosiți până acum în frigidere, aparate de aer condiționat și în fabricarea produselor pe bază de polistiren) a epuizat stratul de ozon stratosferic, creând o gaură deasupra Antarcticii care durează mai multe săptămâni în fiecare an. Ca rezultat, expunerea la razele dăunătoare ale Soarelui a afectat viața acvatică și terestră și amenință sănătatea oamenilor din zonele nordice și sudice ale planetei.
  Conform OMS (2009), circa 2 milioane de oameni mor anual doar din cauza poluării aerului, majoritatea în Asia.
  
  

Analizatorul gustativ
*Anatomia analizatorului gustativ.Analizatorul gustativ al omului este constitui din receptori gustativi,calea de conducere și segmentul central.e
*Receptorii.Anlizatorul gustativ sînt prezentați de mugurii gustativ localizați în papilele gustative din mucoasa linguală.
Mugurele gustativ este constitui din cca 50-150 de celule senzitive și celule de susținere dispuse la periferie și în centru mugurelui.
Celula senzitiva  gustativă are formă alungită.Una  dintre extremitățile ei poartă microvilozitați cu receptori gustativi,cealaltă face sinapse cu neuronii senzoriali.
Longevitatea fiecărei celule senzitive este de 10-14 zile,iar celulele  gustative  tinere se formează din cele de susținere.
*Calea nervoasă.Este formată din dendritele neuronilor senzoriali,care fac sinapse cu celulele senzitive,iar corpii lor sînt localizați în ganglionii nervoși ai nervilor cranieri.

*Segmentul central.Prezintă axonii neuronilor senzoriali și neuronii intercalați bulbari cu care fac sinapse.Neuronii bulbari propagă impulsul spre neuronii talamusului și cortexului somatosenzitiv.

Orice substanţă dizolvată în apă sau salivă, care excită receptorii gustativi se numeşte substanţă sapidă. Substanţele care nu excită receptorii gustativi se numesc insipide.

Aplicarea unui stimul gustativ pe microvilul celulelor senzoriale este urmată de modificarea permeabilităţii membranare pentru ioni. Aceasta determină formarea unui potenţial de receptor, a cărui valoare este direct proporţională cu logaritmul concentraţiei substanţei gustative excitatoare.

Senzaţia gustativă depinde de diferiţi factori:
     1) concentraţia substanţei solvite - receptorul are un prag minim de excitaţie (mai ridicat pentru substanţele dulci şi mai scăzut pentru cele amare. Apare astfel un mecanism de protecţie faţă de alcaloizii (substanţe amare) care au un potenţial toxic pentru om.
     2) zona limbii - sensibilitatea scade de la vârf spre baza limbii
     3) lumina - sensibilitatea şi frecvenţa de apariţie a impulsurilor la nivelul limbii scad la întuneric, fiind probabil o adaptare la condiţiile de mediu (consumul de alimente se face cel mai frecvent în timpul zilei şi necesită o sensibilitate mare pentru a diferenţia alimentele propice consumului de cele impropii).
     4) senzaţia de foame - scade pragul pentru dulce şi sărat şi-l creşte pentru amar
     5) temperatura substanţei gustative - optimă la 30 - 40 grade Celsius
     6) numărul de muguri gustativi excitaţi - intensitatea senzaţiei creşte direct proporţional cu numărul mugurilor stimulaţi.
     7) starea mucoasei linguale - o mucoasă uscată sau acoperită de depozite, scade intensitatea senzaţiei gustative.

Omul percepe 4 gusturi fundamentale: acru, amar dulce şi sărat. Gustul dulce se percepe în special în zona anterioară a limbii, acrul şi sărat în zonele laterale ale limbii, iar gustul amar la nivelul papilelor circumvalate de pe zona posterioară a limbii. Gustul alimentelor rezultă din combinarea gusturilor fundamentale cu informaţii tactile, termice, dureroase şi olfactive.

Adaptarea gustativă apare atunci când stimulul gustativ acţionează progresiv un timp îndelungat asupra receptorului. Adaptarea este invers proporţională cu intensitatea şi viteza cu care excitantul se răspândeşte pe suprafaţa limbii. Gustul se adaptează repede, senzaţia dispărând chiar dacă stimulul persistă (în special pentru substanţele dulci şi sărate). În cazul adaptării, sensibilitatea gustativă scade numai în raport cu stimulii aplicaţi progresiv şi îndelungat, persistând sau amplificându-se pentru ceilalţi stimuli gustativi. Pentru perceperea în continuare a senzaţiei trebuie ca alimentul să fie mişcat în gură pentru a stimula alţi receptori.

Analizatorul gustativ
*Anatomia analizatorului gustativ.Analizatorul gustativ al omului este constitui din receptori gustativi,calea de conducere și segmentul central.e
*Receptorii.Anlizatorul gustativ sînt prezentați de mugurii gustativ localizați în papilele gustative din mucoasa linguală.
Mugurele gustativ este constitui din cca 50-150 de celule senzitive și celule de susținere dispuse la periferie și în centru mugurelui.
Celula senzitiva  gustativă are formă alungită.Una  dintre extremitățile ei poartă microvilozitați cu receptori gustativi,cealaltă face sinapse cu neuronii senzoriali.
Longevitatea fiecărei celule senzitive este de 10-14 zile,iar celulele  gustative  tinere se formează din cele de susținere.
*Calea nervoasă.Este formată din dendritele neuronilor senzoriali,care fac sinapse cu celulele senzitive,iar corpii lor sînt localizați în ganglionii nervoși ai nervilor cranieri.

*Segmentul central.Prezintă axonii neuronilor senzoriali și neuronii intercalați bulbari cu care fac sinapse.Neuronii bulbari propagă impulsul spre neuronii talamusului și cortexului somatosenzitiv.

Temperatura.Scări de tempertura

Temperatura este proprietatea fizică a unui sistem, prin care se constată dacă este mai cald sau mai rece. Astfel, materialul cu o temperatură mai ridicată este mai cald, iar cel cu o temperatură joasă mai rece. Ea indică viteza cu care atomii ce alcătuiesc o substanță care se mișcă, în cazul încălzirii viteza lor crescând. Oamenii de știință afirmă că la o temperatură extrem de scăzută, numită zero absolut, atomii sau moleculele și-ar înceta mișcarea complet. Temperatura împreună cu lumina face parte din factorii ecologici.

Temperatura este un parametru fundamental de stare care caracterizează starea termică a unui corp, mai exact, starea de echilibru termodinamic. Condițiile stării de echilibru termodinamic sunt exprimate prin cele două postulate ale termodinamicii: -Primul postulat, denumit și principiul general al termodinamicii, se referă la faptul că un sistem izolat ajunge totdeauna, după un interval de timp, în starea de echilibru termodinamic și nu poate ieși, singur, de la sine, din această stare:
Din punct de vedere al teorie cinetico-moleculare,temperatura gazului este o propritate a sistemului de molecule și deci trebuie să depindă de anumite mărimi microscopice.Într-adevar,admitem două gaze aflate în diferite stări de încălzire adică la diferite temperaturi.
Aceasta insemnă că energiile cinetice medii ale moleculelor fiecărui gaz sînt și ele diferite .Dacă aducem în contact aceste două gaze,atunci moleculele  lor se vor ciocni între ele.În urma acestor ciocniri ,moleculele primului gaz,avînd viteze mai mari, vor accelera moleculele gazului al doilea,transmițîndu-le o parte din energia lor cinetica.Transferul de energie de la moleculele primului gaz la cele din gazul al doilea va continua pînă cînd energiile cinetice medii ale moleculelor celor două gaze se vor egala.La acest moment gazele sînt în echilibru și au aceeași stare de încalzire,adică aceeași temperatură și aceeași energie cinetică medie a moleculelor ambelor gaze.Din analiza făcută mai sus rezultă că temperatura și enrgia cinetica medie a moleculelor gazului au același comportament că temperatura și energia cinetică medie a moleculelor gazului au același comportament și energie cinetică medie a moleculelor gazului au același comportament și între aceste două mărimi trebuie să existe o dependența directă.

Scara Kelvin este scara de temperatura termodinamica (absoluta) unde temperatura de zero absolut (0 K) este cea mai scazuta temperatura posibila, nimic neputând fi racit mai mult, iar în substanta nu mai exista energie sub forma de caldura. Unitatea de masura a scarii Kelvin este kelvinul (simbol: K), care este unitatea de temperatura în SI si este una din cele sapte unitati de masura fundamentale.
Scara Kelvin poarta numele fizicianului si inginerului irlandez William Thomsom, lord Kelvin (1824-1907)
Definitia kelvinului
Unitatea si scara „kelvin” este definita, conform conventiilor internationale, prin doua puncte: zero absolut si punctul triplu al apei. De asemenea, aceasta definitie leaga exact scara Kelvin de scara Celsius. Zero absolut — temperatura fata de care nimic nu poate fi mai rece si la care în substanta nu mai exista energie sub forma de caldura — este definita ca fiind exact 0 K si -273,15 °C. Punctul triplu al apei este definit ca fiind la exact 273,16 K si 0,01 °C. Aceasta definitie are trei consecinte:
1.stabileste valoarea unitatii kelvin ca fiind exact 1 / 273,16 parti din diferenta dintre punctul triplu al apei si zero absolut;
2.stabileste ca un kelvin are exact aceeasi marime cu un grad de pe scara Celsius; si
3.stabileste ca diferenta punctelor de zero între cele doua scari este exact 273,15 kelvini (0 K = -273,15 °C si 273,16 K = 0,01 °C). Temperaturile în kelvini pot fi convertite în alte unitati conform tabelului de sus-dreapta.
Majuscule si forme la plural
Când cuvântul se refera la unitatea kelvin (temperatura sau interval de temperatura) se scrie cu minuscule, cu exceptia cazului când cuvântul este primul din propozitie. Când cuvântul se refera la scara Kelvin, se scrie cu majuscula.
Pluralul unitatii kelvin este „kelvini”.
Forma si stilul simbolului K
Simbolul kelvinului este întotdeauna litera latina majuscula K (nu se admite cursiv), deoarece minuscula este prefixul SI pentru 1 × 103.
Simbolul special Unicode al kelvinului
Unicode, care este un standard industrial conceput sa permita reprezentarea consistenta în calculatoare a tuturor simbolurilor din scrierile folosite în lume plaseaza „simbolul kelvin” la U+212A. În paginile WWW pentru simbolul kelvin se va folosi secventa: K . Aspectul sau este aproape la fel cu al majusculei K.
Deoarece unele calculatoare au probleme la afisarea simbolului kelvinului se admite folosirea în locul lui a majusculei K.

1 septembrie :D

Vine toamna încărcată,
Cu fructe aurii,
E caldă şi bogată
Şi iar la şcoală vii.

Pasarile

Pasăre
Larus cachinnans
Clasificare științifică
Regn: Animalia Încrengătură: Chordata Subîncrengătură: Vertebrata Clasă: Aves
Subclase
Archaeornithes Neornithes
editează v • d • m

Larus novaehollandiae

Ara macao

Cyanocitta cristata, fotografiată înAlgonquin Provincial Park, Canada

Păsările (Clasa Aves) sunt vertebrate ovipare înalt dezvoltate care au capacitatea de a zbura, deși sunt reprezentanți ce trăiesc doar în mediul terestru. Sunt mai mult de 9000 de specii. Păsările au fost împărțite după Feider și colab. în 1976, în două subclase și anume Saurure (Archae

Caracteristici generale[modificare | modificare sursă]

• Forma corpului este aerodinamică; învelișul extern, produs de piele, este alcătuit din pene, fulgi și puf.
• Membrele anterioare sunt transformate in aripi, iar cele posterioare cu piele solzoasă care ne amintește de reptile.
• Maxilarele sunt acoperite de teci solzoase și formează ciocul.
• Aparatul digestiv este alcătuit din cavitate bucală fără dinți, gușă, stomac glandular, stomac musculos (pipotă), intestin subțire și intestin gros, care se temina cu cloaca.
• Respirația este pulmonară; plămânii sunt in legătură cu 9 saci aerieni și cu oasele pneumatice.
• Temperatura corpului este constantă datorită respirației și circulației active.
• Lipsește vezica urinară
• Înmulțirea se face prin ouă, pe care le clocesc.

Morfologie externă

Morfologie externă, vezi:

• Capul
• Trunchiul
• Membrele
  • Membrele anterioare la păsări
  • Membrele posterioare la păsări

Morfologie internă[modificare | modificare sursă]

Tegumentul pasarilor[modificare | modificare sursă]

Este acoperit de pene,fulgi sau puf,adica solzi cornosi metamorfozati.

Schelet[modificare | modificare sursă]

Ca să zboare, păsările au făcut multe adaptări: a fost redusă masa oaselor și numărul lor (păsările au între 11 și 20 de vertebre, în funcție de specie). A apărut carena, ce asigură o mișcare mai bună a aripilor. În urma adaptării, scheletul păsării a devenit atât de ușor, încât nu cântărește mai mult de 5% din corpul oricărei păsări. Acest schelet este destul de elastic, păsările putând să-și întoarcă , capul la un unghi de până la 180 de grade.

Scheletul craniului[modificare | modificare sursă]

Craniul păsărilor se împarte după Feider și colab., 1976 în:

• neurocraniu;
• viscerocraniu.

După alți autori craniul păsărilor constă din 3 părți:

• dermatocraniu;
• viscerocraniu;
• neurocraniu.

Scheletul trunchiului

Scheletul păsării constă din:

• Coloana vertebrală la păsări.
• Coaste
• Stern.

Abdomenul păsărilor costă din coaste, coracoid și osul iadeș, care se unesc prin intermediul carenei. Coastele se împart în mai multe regiuni:

1. secțiunea vertebrală;
2. secțiunea sternală;
3. procesul urcinat.

Scheletul membrelor

Scheletul membrelor anterioare

Aripile păsărilor sunt foarte dezvoltate. Umărul este alcătuit din

1. scapula;
2. procesul acromion al scapulei;
3. clavicula;
4. fossa glenoidă;
5. coracoid și
6. humerus.

Humerusul se unește cu ulna și radius pentru a forma cotul. Acestea din urmă sunt unite cu osul carpometacarpus, prin intermediul oaselor radiale și ulnare, care formează un fel de mână a păsării. Aceasta are 3 degete, (excepție struțul) dintre care 2 sunt nedezvoltate, fiecare deget constând din câte 2 falange.

Scheletul membrelor posterioare

Pelvisul păsărilor este format din 4 oase și formațiuni osoase:

1. Illium;
2. Ischium;
3. Pubis;
4. Fossa acetabulară.

Partea superioară a membrelor constă din osul femur lung. La genunchi se unește cu tibiotarsus și fibula. Acestea se nuesc cu tarsiometatarsus, care constituie partea inferioară a membrelor.

1. Femur;
2. Patella;
3. Tibiotarsus;
4. Fibula;
5. Tarsometatarsus;
6. Hallux.

Musculatura

Articol principal: Musculatura păsărilor.

Musculatura păsărilor este destul de dezvoltată, ajungând la unele specii până la 20% din masa corpului, numai membrele având până la 35 de mușchi separați și bine dezvoltați. Penele , ritmul respirației perfecționat, consumarea unei mari cantități de hrană, frecvența mare a bătăilor de inimă, precum și absorbția rapidă a oxigenului a dus la accelerarea metabolismului. Păsările au o temperatură a corpului de 43 de grade Celsius.

Sistemul nervos

Sistemul nervos este asemănător celui de la reptile. El constă din:

1. Sistem nervos central;
2. Sistem nervos periferal.

Fucțiile sistemului nervos aviar

1. Obținerea informației despre mediul intern și extern;
2. Analizarea și la acea informație;
3. Păstrarea informației sub formă de memorie și reflexe condiționate;
4. coordonarea impulsurilor motorii către mușchii scheletici.

Sistemul nervos central

Sistemul nervos central este alcătuit din encefal și maduva spinării.

Encefalul

Encefalul păsărilor constă din medulla oblongata, lob optic, diencefal, cerebel și cerebrum.

Medulla

Medulla la păsări include neuronii, ce participă la menținerea unor funcții vitale, precum respirația constantă, un ritm constant al bătăilor de inimă și valori normale ale tensiunii cardiace. Este situat în trunchyul cerebral.

Lob optic

La păsări, lobul optic este situat lângă cerebrum. El este mai mare la păsări comparativ cu alte vertebrate și ocupă un volum mai mare, conținând un număr mare de aglomerări de neuroni senzitivi. Volumul mare al lobului optic reflectă importanța vederii pentru majoritatea păsărilor.

Cerebel

Cerebelul este implicat în coordonarea mușchilor scheletici, și deci a zborului. Are o mărime destul de mare .

Cerebrum

Cerebrumul la păsări este alcătuit din telencefal și lobii olfactivi.El este responsabil de activitatea nervoasă superioară și de așa procese nervoase, precum memoria, gândirea și învățarea ( formarea reflexelor condiționate).

Telencefal

Telencefalul păsărilor se deosebește de cel al altor cordate. Acesta este alcătuit dintr-un pallium aviar dorsal și un subpallium ventral. La păsări, paliumul ocupă 70% din volumul telencefalului, encefalul având o structură palială unică. Cortexul cerebral este subțire și controlează unele activități nervoase superioare. La păsări pot fi observate 2 emisfere: una stângă, care controlează formarea reflexelor condiționate, și una dreaptă, care monitorizează și analizează mediul înconjurător. În telencefal poate fi localizat și un centru vocal( în emisfera stângă), care este un punct de origine al drumurilor aferente și eferente nervoase către mușchii syrinxului. Mărimea sa este variabilă, adică crește anual în fiecare primăvară din cauza eliberării de hormoni sexuali maculini.

Palliumul

La păsări, palliumul se organizează în 4 mari subdiviziuni:

1. Hyperpallium;
2. Mesopallium;
3. Nidopallium;
4. Arcopallium.

Lobii olfactorii

Lobii olfactivi se găsesc in cerebrum. Ei au funcția de interpretare chimică a mirosurilor intrerceptate de pasăre. La majoritatea păsărilor acestea sunt relativ mici, excepții făcând unele păsări răpitoare.

Diencefalul

Diencefalul este situat în partea centrală a encefalului, mai jos de lobii optici și cerebel. Regulează somnul, setea, foamea și hormonii. Diencefalul conține talamusul șihipotalamusul.

Măduva spinării[modificare | modificare sursă]

Măduva spinarii, ca la alte cordate, este formată din materie albă(fibre lungi myelinate) și materie cenușie (neuroni nemyelinați).Porțiunea dorsală a măduvii spinării 'trimite informație senzorială către creier, iar cea ventrală transportă informația motoare către efectori.Măduva spinării la păsări are unele diferențe de structură față de cea a altor cordate. Astfel, în regiunea cervicală se observă o porțiune mai largă a măduvii, formată din aglomerări masive de axoni, necesari unei mai bune coordonări ai mușchilor aripilor. Lărgirea regiunii lombare se datorează aglomerărilor axonilor, necesari coordonării mușchilor membrelor inferioare. În regiunea toracală nu pot fi întâlnite asemenea aglomerări. Măduva spinării este înconjurată de un canal central cu rolul de protecție, care conține lichidul cerebrospinal.

Sistemul nervos periferal

Sistemul nervos periferal cuprinde nervii cranieni, spinali și autonomi, ganglionii și organele de simț. In total sunt 12-14 perechi de nervi cranieni și 38 de perechi de nervi spinali atașați la măduva spinării.

Sistemul nervos autonom este parte componentă a sistemului nervos a vertebratelor, care este alcătuită din neuroni motori, care inervează organele interne ale animalelor și care nu sunt controlați în mod voluntar de către animal. La păsări este asemănător celui mamiferic. El constă din sistemul nervos simpatic și sistemul nervos parasimpatic.

Sistemul nervos simpatic

Sistemul nervos simpatic la păsări lucrează în strânsă legătură cu sistemul endocrin, pentru a putea elibera unii hormoni, pentru a face față unelor situații de pericol. El de asemenea are un rol la manifestarea unor reflexe necondiționate la păsări.

Sistemul nervos parasimpatic

Sistemul nervos parasimpatic la păsări este alcătuit din grupuri de ganglioni, situați lângă așa organe, precum inima, pulmonii și organele digestive. Aceste organe sunt controlate și regulate de sistemul nervos central prin intermediul acestor ganglioni.

Sistemul nervos somatic

Vezi:Sistemul nervos somatic la păsări.

Inteligența

Pentru a afla mai mult despre inteligența păsărilor, apăsați aici: Inteligența păsărilor.

Sistemul circulator

Sistemul circulator la păsări este în principiu asemănător celui de la mamifere și de la alte vertebrate. Însă păsările și-au dezvoltat un sistem cardiovascular foarte puternic, care le permite să-și satisfacă nevoile metabolice ale locomoției( zborul, înotul, etc). Astfel, sistemul circulator nu îndeplinește rolul de transportator al oxigenului către țesuturi, ci joacă un rol important în menținerea unei temperaturi constante a corpului. Sistemul circulator constă din inimă plus vasele de sânge care transportă:

1. nutrienți;
2. oxigen și dioxid de carbon;
3. reziduuri;
4. hormoni;
5. căldură.

Inima

Inima aviară s-a dezvoltat într-un organ puternic și destul de mare, putând face contracții musculare rapide.În general, la păsări se aplică regula:cu cât este mai micâ specia, cu atât este mai mare mărimea relativă a inimii. Comparativ cu mamiferele, păsările au inima mai mare și aceasta are mai multe bătăi pe minut. Masa inimii la păsări constituie 1-2% din masa corpului( la mamifere ea constituie 0,1-0,4% din masa corpului).Inima păsărilor are 4 camere, ca la mamifere, cu 2 ventricule și 2 atrii.

Arterele principale

Arterele sunt vasele de sânge, ce asigură circulatia sângelui de la inimă la diverse organe.Iată lista celor mai mari artere ale păsărilor. Vezi Arterele păsărilor.

Venele principale

Venele sunt vasele, ce transportă sângele deoxigenat de la organe la inimă. Principalele vene ale păsării sunt: vezi Venele păsărilor.

Sângele

Sângele păsărilor constă din plasmă plus elemente formate:

Plasma

Plasma constă mai mult din apă (~85%).De asemenea 9-11% din plasmă o constituie proteinele. Alți constituienți ai plasmei sunt glucoza( 200-400 mg/dl), amino acizii, reziduuri, hormoni, anticorpi și electroliți.

Elementele figurate

Trombocitele, leucocitele și eritrocitele constituie elementele figurate ale sângelui.

Sistemul respirator

Sistemul respirator la păsări constă în efectuarea schimbului de gaze și joacă un rol foarte important în termoregulare. De asemenea el joacă un rol în detoxifierea produselor metabolice și în vocalizare. El diferă de sistemele respiratoare ale altor cordate, având pulmoni relativ mici și 9 saci aerieni.

Pulmonii

Plămânii parabronhiali ai păsărilor sunt diferiți față de cei ai mamiferelor.Astfel, ei sunt rigizi și nu își măresc/micșorează volumul în timpul respirației. Ei se subdivid în largi capilare aeriene, care se înrămuresc de la parabronhii. Pulmonii aviari au numai funcția de schimb de gaze, cea de ventilație revenindu-le sacilor aerieni.

Sacii aerieni

Majoritatea păsărilor au 9 saci aerieni:

1. 1 sac interclavicular;
2. 2 saci cervicali;
3. 2 saci anteriori toracici;
4. 2 saci posteriori toracici;
5. 2 saci abdominali.

Sacii aerieni au pereți foarte subțiri, cu foarte puține capilare, deci nu joacă vreun rol în schimbul de gaze. În schimb, participă la ventilarea pulmonilor.

Păsările inspiră prin intermediul nărilor, situate pe cioc, sau respiră deschizând ciocul. Aerul trece prin faringe, apoi prin trae. Trahea se bifurcă apoi în 2 bronhii primare la syrinx. Bronhiile primare se prelungesc în pulmoni, prelungirile acestea fiind numite mesobronhii. De la mesobronhii se ramifică tuburi mici, numite ventrobronhii. ventrobronhiile se ramifică în parabronhii mai mici. Acestea pot fi 2 mm în diametru. De asemenea de la bronhiile primare se mai prelungesc un număr de bronhii secundare de-a lungul părții anterioare a pulmonilor, care aprovizionează sacii aerieni abdominali cu aer. Alte bronhii secundare, care se ramifică deasupra suprafețelor mai joase ale pulmonilor aprovizionează sacii aerieni anterior toracici. De asemenea, de la bronhii primari se mai ramifică 7-10 perechi de bronhii dorsali, care se ramifică de-a lungul suprafeței dorsale a pulmonilor, și bronhii ventrali, care se ramifică de-a lungul suprafeței ventrale a pulmonilor. În final, este o rețea de bronhii terțiare, care leagă bronhiile ventrale cu cele dorsale. De la bronhiile terțiare pornesc capilarele aeriene, care sunt responsabile de schimbul de gaze dintre sistemul de ventilație și sânge.

Sistemul excretor

Funcția sistemului excretor este de a elimina toate deșeurile din corp (în special a celor azotoase). El de asemenea regulează cantitatea de apă și ioni în fluidele corpului. Pentru mai multe detalii, vezi: Sistemul excretor la păsări.

Sistemul endocrin

Sistemul endocrin la pasari este responsabil pentru coordonarea raspunsului pasarilor la diferiti stimuli, la stres, reguleaza bioritmurii^{[necesită citare]}, reguleaza metabolismul si cresterea pasarii. Sistemul endocrin se aseamana foarte mult cu cel mamiferic^{[necesită citare]}. Vezi: Sistemul endocrin la păsări.

Comportamentul

Dacă ar fi să dăm o definiție vagă a comportamentului, acesta ar cuprinde toate tipurile de răspunsuri la schimbările de mediu, variind de la simplele reflexe necondiționate până la complexele reflexe condiționate. Comportamentul păsărilor studiat de ornitologi tinde spre comportamente și ritualuri complexe, dominate de ultimul tip de reflexe. Aspecte ale comportamentului păsărilor, ca curtarea, reproducerea, grija de pui, construirea cuibului, ș.a., vor fi studiate aici .

Comunicarea

Pentru a afla mai mult despre comunicarea dintre păsări, apăsați aici: Comunicarea dintre păsări.

200px

Migrarea

Migrarea reprezintă deplasarea unidirecțională în masă a unor specii de păsări dintr-o regiune mai rece în una mai caldă în perioada sezonului rece, și întoarcerea înapoi la începutul sezonului cald. Astfel, păsările se duc în zonele calde pentru a căpăta hrana, absentă în sezonul rece în condiții normale, însă se întorc în zonele de unde au venit la începutul sezonului cald, în vederea reproducerii. În timpul migrațiunii, se produc schimbări majore în cadrul sistemului endocrin, ce provoacă acest fenomen. În urma acestor schimbări, păsările nu mai reacționează normal la stimulii externi. Această schimbare hormonală în cadrul corpului păsării este provocată probabil de variațiile temperaturii. Anual circa 4500 de specii de păsări migrează, într-o formă sau alta. Pentru mai multe detalii, vezi Migrarea păsărilor.

Locomoția

Păsările sunt foarte mobile, iar mișcările lor sunt foarte variate: ele zboară, înoată, se cațără pe substraturi verticale, aleargă, execută salturi și merg pe un substrat orizontal.